Familia părintelui paroh Mircea Uță, precum și comunitatea parohială au fost profund Veronica 11.10.2015îndurerate de vestea mutării la Domnul, în data de 11 octombrie 2015, la vârsta de 86 de ani, a mamei părintelui paroh, Veronica Uță. Trupul ei neînsuflețit a fost adus de la spital și depus în biserica parohială, luni 12 octombrie, unde familia, rudele, prietenii și enoriașii parohiei au putut să îi aducă un ultim omagiu. La ora 18 a fost oficiată slujba de citire a stâlpilor, după care, enoriașii rămași toată noaptea la priveghere, au citit din Psaltire, până dimineață. Marți 13 octombrie 2015, la orele 9.00, a fost oficiată Sfânta Liturghie, în timpul căreia a fost rostită și ectenia pentru pomenirea adormitei Veronica. La ora 12 a început slujba de înmormântare, oficiată de un sobor de opt preoți, având ca protos pe Pc. Pr. Ionică Armași, Protoiereu al Protoieriei Sector IV Capitală.

 

În cuvântul său, rostit la sfârșitul slujbei, părintele protoiereu a evocat aspecte din viața Veronicăi Uță, arătând, printre altele că: Veronica s-a născut și a crescut într-o familie distinsă din centrul Ardealului, cu frică de Dumnezeu, cu credință, tatăl ei fiind medaliat de Regele Ferdinand pentru că luptase în război. Viața Veronicăi a fost marcată definitiv la vârsta de 17 ani de întâlnirea cu tânărul dr. Dumitru Uță, deținut politic, închis la penitenciarul Aiud. Așa cum mărturisea Veronica însăși, când i-a cerut Dumitru să îi scrie, ea a spus: ”nu pot să fac acest lucru, întrucât ar putea ca scrisorile mele să nu ajungă la tine”, dar când i-a cerut ”să fii cuminte și să mă aștepți până mă voi întoarce”, ea i-a spus: ”indiferent cât vei sta acolo, eu voi fi aici și te voi aștepta”. A fost dovada unei smerenii deosebite și a unei încredințări că acel om pe care îl iubea, i-a fost dăruit de Dumnezeu, pentru că nu întâmplător Dumnezeu ne scoate în cale oamenii pe care îi întâlnim. Așa Veronica a realizat, la doar 17 ani, că are un rost în viață și că trebuie să facă ceva pe acest pământ și vorbește de tot ceea ce a făcut doctorul Uță, cum a avut grijă de toți deținuții bolnavi din închisoare și de gândul pe care îl avea acesta știind că cineva departe îl iubește și îl așteaptă și că trebuie să supraviețuiască închisorii și torturilor, bolilor apărute de-a lungul anilor, pentru că este cineva alături de el. De ce? Pentru că o tânără curată, i-a încredințat acest lucru. Este de altfel, acea forță care l-a ajutat peste ani să trăiască. S-au regăsit după 23 de ani, după ce Dumitru a fost eliberat din închisoare. Haideți să ne gândim la timpurile noastre: cine ar mai fi așteptat atât de mult timp pe cineva? Astăzi doar ce nu te mai vezi o vreme cu cineva și acela a și uitat de tine, de cât bine i-ai făcut în viață. Dar iată că, rânduiala lui Dumnezeu a fost ca Veronica să se reîntâlnească cu Dumitru și ceea ce și-au promis atunci, cu mulți ani în urmă, să se împlinească. Cu siguranță nu i-a fost ușoară așteptarea. Altele s-ar fi gândit că îi trece tinerețea, îi trece vremea pentru întemeierea unei familii, așa cum făceau colegele și prietenele ei. Își continuase studiile, devenise o profesoară apreciată, director de școală, iar așteptarea a maturizat-o în credință. Dacă nu ai credință în Dumnezeu, nu poți trece nici peste micile ispite pe care le ai în viață, dar peste marile greutăți prin care a trecut și Veronica! Venise la București, la Ministerul Învățământului, unde a suferit pentru că se căsătorise cu un fost deținut politic, dar și-a dus viața mai departe cu nădejdea că Dumnezeu o va întări. S-a mângâiat cu munca depusă la Întreprinderea Didactica, unde a realizat diferite planșe și materiale în domeniul biologiei, care se mai găsesc și astăzi prin școlile din România și după care învață elevii și astăzi. Aceasta pentru că întotdeauna a pus pe ceilalți înaintea ei. Întâi se gândea la soțul ei, cum îi vindecă de suferință pe cei din jurul său și apoi la ea. Elocvent este, în acest sens, episodul pe care îi relatase chiar dânsa, când după cutremurul din anul 1977, Veronica s-a dus împreună cu fiul ei, părintele Mircea, pe atunci tânărul Mircea, la Spitalul nr.9, la soțul ei cu mâncare și l-a văzut pe Dumitru epuizat, alergând prin saloane pline de oameni accidentați și răniți. Apoi, după moartea soțului, să continue să își educe fiul, să îl trimită la studii și iar să îl aștepte să se întoarcă din străinătate…apoi să îl vadă preot, aici, la această parohie. Sunt de neuitat hramurile, ședințele Comitetului parohial, în care dânsa era prezentă și în care se implica cu toată puterea sa, cu tot devotamentul. Era de o decență și o demnitate extraordinară: întotdeauna elegantă, cu părul aranjat, care arăta oamenilor, chiar daca ajunsese la vârstă respectabilă, că a fost o tânără frumoasă, dar pentru care a fost mai importantă frumusețea sufletească, decât cea trupească. Boala i-a răpit bucuria de a conștientiza creșterea nepoților, sau că cel pe care l-a crescut și educat, părintele Mircea, este un om cu o familie frumoasă, respectat în cadrul comunității și în societate, în general. Noi ar trebui să ne aducem aminte cu recunoștință de cea care a fost Veronica Uță, să-i aprindem o lumânare, să-i mulțumim pentru gândul și vorba bună pe care ni le-a arătat, cândva, și să ne rugăm lui Dumnezeu să-i pregătească odihnă, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin și să-i facă parte de lumina cea simțitoare a Preasfintei Treimi. Amin.

A urmat, apoi, cuvântul părintele Nicolae Tănase, care a arătat, printre altele: nu putem adăuga ceva la cele spuse aici de către părintele protoiereu, însă ceea ce putem face, este să aducem mărturii la ceea ce se întâmplă cu noi, cei de astăzi, în legătură cu pierderea părinților, a bătrânilor noștri, care se resimte mai intens în ultima vreme, pentru că ei sunt foarte greu de înlocuit. Moartea e o binefacere. Pentru unii e o bucurie. Pentru sfinți moartea e binevenită și așteptată. Cu moartea ne-am obișnuit, însă cu pierderile nu ne-am obișnuit, pentru că ei, bătrânii noștri, ar fi trebuit să fie urmați în această postură de sfinți și în credință și în demnitate și în rezistență, în niște vremuri dure, aproape mai dure decât cele comuniste. Cei 17 ani ai Veronicăi, amintiți de părintele protoiereu, au fost dovada unei rezistențe sufletești, care a dat și rezistența trupească îndelungată. Cu acest prilej, în loc de lacrimi, să avem această hotărâre să imităm și să lăsăm în urma noastră ceea ce ne va aduce nemurirea.

Părintele Alexandru Argatu, de la Iași, prezent la slujba de înmormântare, a arătat printre altele: nu credeam că despărțirea va fi atât de apropiată, după ce ne-am cunoscut ca cei care ne-am apropiat prin căsătoria fiilor noștri. Cuscra ne-a dăruit un fecior, iar noi i-am dăruit o fată. Această legătură s-a cimentat pe credință, pe onoare, pe demnitate, prin unirea idealurilor în Dumnezeu. Pentru că ea și-a dat fiul să fie slujitor lui Dumnezeu, prin preoție, iar eu și soția mea am dat fiica să fie slujitor ca doctor. Bunul Dumnezeu i-a binecuvântat cu copii, de la care avem multe bucurii, pe care cuscra, din primele zile ale vieții lor, i-a călăuzit, i-a îndrumat, i-a învățat să se roage, să fie cuminți, să fie cinstiți, să fie demni. Noi rămânem pe mai departe să împlinim această misiune… Această despărțire ne-a adunat astăzi în această biserică, în care slujește părintele Mircea, în care ne-am rugat de multe ori împreună cu dumneavoastră, mai întâi pentru sănătate, pentru spor, pentru ajutor, iar de acum pentru odihna sufletului ei. Avem nădejdi mari că Bunul Dumnezeu o va primi în odihna cea veșnică, avem nădejde că Bunul Dumnezeu îi va socoti toate faptele bune, îi va socoti hotărârea, demnitatea, credința, înțelepciunea, priceperea și tot ceea ce a făcut în cinstea lui Dumnezeu, a familiei sale și de ce nu, a neamului nostru românesc. Pentru că dacă o familie este bine întemeiată, ea se extinde în lume ca o lumină, iar dacă e distrusă, ea devine pentru lume ca un cancer. De aceea trebuie să avem aprinsă credința în Dumnezeu și de neam. Să dea Dumnezeu ca și noi să fim tot la fel de apreciați, cum a primit cuscra cuvintele de prețuire din partea preoților slujitor și din multe inimi ale dumneavoastră, prin care v-ați arătat dragostea și apropierea de sufletul ei. Să dea Bunul Dumnezeu să îi dăruiască chemarea: ”bine slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău” (Mt. 25, 23). Amin.

În continuare, părintele Cristian Moldovan a dat citire unei poezii, denumită Rugăciune pentru cel închis, scrisă de doamna Veronica Uță: ”Fost-a închis și soțul meu/Pentru credința în Dumnezeu,/Și cel cu sufletul hain/I-a transformat viața în chin./Vrăjmașii rău l-au chinuit/El săptămâni nu s-a trezit,/L-au chinuit din nou cumplit /Să moară în temniță părăsit./Călăii zilnic întrebau /N-ai mai murit odată ?/Nu vezi! Credința ta nu te-a salvat!/Credința ta e moartă!/Rămasă singură acasă/Soția avea suflet răvășit,/Că nu putea comunica/Și nu știa de el nimic./Și-n praznic de Sfântă Mărie/În durerea ei cea mare,/S-a dus la biserică/Și-a dat slujbe speciale./Și avea să afle de la soțul/Că a simțit harul divin,/Și a putut să se ridice /După săptămâni de chin./Chinuit de săptămâni/Nedormit și fără apă,/A cerut să-i dea mâncare /Gardianului de la cazane./Fără milă gardianul/Bolnavului de ciroză-aduce,/Un turtoi ca să mănânce/Și-o strachină cu fasole./Din care a luat fără plăcere/Și minunea s-a împlinit,/Că în această zi de Sfântă Mărie Mare/Bolnavul s-a însănătoșit./Soțul nu a fost doctor numai de trup /Ci și doctor de suflet,/În penitenciar el a vindecat și alinat/Durerea oricărui bolnav: deținut, gardian sau salariat./Toate acestea el le făcea/Cu dragoste și dăruire,/Dându-și chiar mâncarea sa/Celor în mare suferință./Din mila lui Dumnezeu /El avea în geanta sa,/Totdeauna medicamente/Pentru a le salva viața./După 23 de ani nevinovați/Făcuți în închisoare zilnic,/A fost eliberat conform Decret /Dar bolnav de atâta suferință./După eliberare el a stat /Doi ani doar țintuit la pat,/După care și-a recăpătat /Puțina sănătate./Dar vrut-a Bunul Dumnezeu/Să scape și să fiu cu el,/L-am îngrijit cu adevărat/Și din necazuri l-am scăpat./Dar securiști de la miliție /M-au chinuit mereu,/Mă obligau să mă despartă /Să nu mai fiu cu-n deținut politic eu./Urmare acestor anchete/M-a dat afară din funcția de șef,/Lucrând în proiectare/Unde m-am descurcat spre a lor mirare./Dar soțul meu foarte mult dorea/Să facă a doua facultate,/Cea de Teologie /Dar l-au respins fără motive./Această dorință a lui/Să termine Teologia,/Să fie preot cu credință/Dar l-au distrus fără dorință./Dar urmările bătăii/Au apărut din nou în corp,/Ficatul fiindu-i afectat/Cumplita moarte l-a luat./Eu trăiesc acum în lume /Numai datorită lui,/El având mare credință /Mă ajuta atunci și-acum./Iisuse al meu, îți mulțumesc/Că chiar și după moartea lui,/Tu l-ai lăsat să apară în vis mereu/Și-mi spune ce trebuie să fac eu./Dar facă Domnul voia lui/Să fie în veci mirele lui,/Așa cum pe pământ a spus/Să fii cu El în veci Iisus./Te rog Iisuse, nu uita/Să-l ierți. Dacă a greșit ceva./Și iartă-mă și pe mine/Că vreau să fiu mereu cu Tine”. S-a cântat apoi ”Veșnica ei pomenire!”.

Cortegiul funerar format în curtea bisericii parohiale s-a îndreptat, în procesiune, spre cimitirul Cărămidarii de jos, unde a avut loc înhumarea adormitei Veronica Uță, în cavoul familiei, alături de soțul ei dr. Dumitru Uță.

Părintele paroh Mircea Uță mulțumește preoților prezenți, membrilor Consiliului și Comitetului parohial și tuturor celor care au fost alături de familia sa, cu prilejul conducerii pe ultimul ei drum, spre Ierusalimul cel ceresc, a mamei sale, Veronica Uță.