Aurelius Ambrozie, aşa cum se numea de copil Sfântul Ambrozie, s-a născut pe la anul 339, la Trier, în Galia (vestul Germaniei, la frontiera cu Luxembourgul de astăzi). Tatăl său, Uranius Ambrozie, a făcut parte dintr-o familie nobilă, probabil de origine greacă şi deţinea funcţia de prefect al pretoriului, la prefectura Galiei, fiind în subordinea împăratului Constantin al II-lea. Prefectul Galiei, din palatul său din Trier, controla administraţia judiciară şi civilă a jumătate din Europa. El reprezenta pe împărat, promulga legile, supraveghea guvernatorii provinciilor care făceau parte din prefectură, admitea recursurile judecătoriilor provinciilor. Mama sa a aparţinut familiei Aurelia şi a deţinut suprafeţe întinse în Sicilia şi în Africa de Nord. Pe aceştia, Dumnezeu i-a binecuvântat cu trei copii: Satir, Marcelina şi Ambrozie.

Ambrozie creştea şi îi uimea pe toţi din casă cu răspunsurile pe care le dădea. Odată, fiind el prunc înfăşat şi dormind cu gura deschisă, deodată, zburând un roi de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i faţa şi gura; apoi se vedeau albinele intrând şi ieşind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. Văzând aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele, temându-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea minune, a oprit-o vrând să vadă în ce chip va fi sfârşitul acelei minuni. După puţin timp albinele, ridicându-se, au zburat până nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui, înspăimântându-se, a zis: ”De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de acum, din pruncie, a arătat Domnul pe sluga Sa”. Mai târziu, s-a întâmplat să vadă pe cei din casă sărutând mâna unui episcop. Apoi şi el, ca un copil glumind, întindea mâna către ei ca să i-o sărute, zicând: “Sărutaţi-mi mâna, că şi eu voi fi episcop!”.

După moartea tatălui lor, mama, împreună cu cei trei copii ai săi, s-a mutat la Roma, pentru a-i da să studieze la înaltele școli romane. Marcelina a intrat în monahism, iar Satir a ajuns înalt funcţionar de stat. Ambrozie a făcut studii de retorică şi de drept şi s-a deprins cu buna grăire retoricească, făcându-se orator slăvit şi puternic în cuvânt, apărând pe cei nedreptăţiţi la judecăţi, ajutând celor năpăstuiţi şi mustrând pe cei ce făceau nedreptăţi. El făcea judecăţi drepte pe vremea lui Prov, celui dintâi eparh al cetăţii, care l-a făcut sfetnic pentru buna lui pricepere. Ambrozie a pledat ca avocat la Sirmium şi Milano, iar în anul 370, împăratul Valentinian cel Mare, la propunerea lui Prov, îl numeşte Guvernator al Provinciei Emiliei şi Liguriei, cu reşedinţa la Mediolan, Milano de astăzi.

În acea vreme, a murit episcopul Auxenţiu arianul, din cetatea Mediolan, care avea scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce s-a săvârşit în surghiun. Viaţa lui Axențiu i-a curmat-o Domnul pentru erezia sa. Atunci dreptcredinciosul împărat, chemând pe toţi episcopii Italiei, le-a zis: “Ştiţi bine, părinţi prea cinstiţi, ca unii ce sunteţi crescuţi cu dumnezeieşti şi sfinţite învăţături, cum trebuie să fie cel care are vrednicie de arhierie, adică nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa îmbunătăţită să-şi îndrepteze turma, să o povăţuiască la păşune de mântuire şi să aibă martor al învăţăturii sale chiar viaţa sa. Deci, astfel de om să aşezaţi în scaunul episcopiei, ca să plecăm capetele noastre la dânsul, cu blândeţe, şi noi cei ce ocârmuim împărăţia, să primim mustrările lui, ca o doctoricească vindecare, căci ca nişte oameni şi noi greşim”. Acestea zicând dreptcredinciosul împărat, tot soborul l-a rugat pe dânsul să aleagă el arhiereu, ca un înţelept şi dreptcredincios ce era, iar el a răspuns: “Acest lucru este peste puterea mea, căci voi sunteţi învredniciţi de dumnezeiescul dar ca unii care aţi primit darul Preasfîntului Duh. Pentru aceasta socotesc că veţi face alegerea mai bună”.

Moartea lui Auxențiu a creat mare tulburare între creștinii dreptcredincioşi şi cei arieni, fiecare din ei voind să ridice în scaun un episcop de credinţa sa. De acest lucru înştiinţându-se împăratul, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să potolească tulburarea poporului. Deci ajungând Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit şi cu vorba sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia şi-i îndemna către unire şi pace. Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, deodată, a strigat din popor: “Ambrozie să ne fie episcop!”. Auzind aceasta tot poporul care era în biserică a repetat cuvântul pruncului şi a început a striga cu mare glas: “Ambrozie să ne fie episcop!”. Astfel, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale şi amândouă părţile cele potrivnice, adică şi a celor dreptcredincioşi şi a celor arieni, împăcându-se şi unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deşi nu era încă luminat cu sfântul botez, ci numai chemat, căci pe vremea aceea nimeni nu se boteza, până ce nu ajungea la vârsta lui Hristos.

Ambrozie, auzind strigarea poporului şi socotindu-se a fi nevrednic de o treaptă mare ca aceea, a ieşit din biserică şi, şezând în divan, a început a munci fără milă pe cei vinovaţi, contra obiceiului său. Aceasta o făcea ca poporul, văzând ne milostivirea sa, să-l urască şi să nu-l voiască episcop, pentru că este un mare păcătos. Însă poporul nu înceta a striga, dorind să-l aibă pe el episcop. Deci, tulburându-se Ambrozie, s-a dus la casa sa şi gândea să-şi lase dregătoria şi să ia viaţa cea de sărăcie. Dar, fiind oprit şi împiedicat de la acel gând, alt lucru a făcut pentru a fugi de arhierie: a poruncit să aducă o femeie desfrânată în casa lui, ca văzând poporul să se îngreţoşeze şi să se lepede de dânsul ca de un desfrânat. Dar poporul mai vârtos striga: “Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primeşte şi episcopia împreună cu botezul!”. Văzând Ambrozie că nu poate nicidecum scăpa de cererea poporului, a gândit să fugă. Deci noaptea, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din cetate şi i se părea că merge la cetatea ce se numea Tichin şi că este pe cale departe; dar făcându-se ziuă, s-a aflat în poarta cetăţii Mediolan. Astfel Dumnezeu, Care-l pregătea soborniceştii Sale Biserici, ca pe un zid împotriva duşmanilor şi ca pe turnul lui David împotriva Damascului, adică împotriva relei credinţe ereticeşti, oprea fuga lui şi cu puterea Sa îl întorcea din cale. Înştiinţându-se de aceasta, cetăţenii Mediolanului îl străjuiau ca să nu fugă şi au trimis la împăratul Valentinian cel Mare, rugându-l să poruncească lui Ambrozie să primească treapta arhieriei. Iar împăratul s-a bucurat că aceia pe care el îi pune în dregătorii mireneşti sunt aleşi la mari dregătorii duhovniceşti. Atunci s-a bucurat şi Prov, eparhul cel mare al Romei, că s-a împlinit proorocia lui, care a spus-o lui Ambrozie, trimiţându-l în Mediolan şi poruncindu-i: “Să fie, nu ca un judecător, ci ca un episcop, sfătuind pe popor!”. Deci, aşteptând poporul întoarcerea celor trimişi de împărat şi aducerea răspunsului de la dânsul, Ambrozie în acea vreme, iarăşi a fugit şi s-a ascuns într-un sat oarecare, în stăpânirea unui oarecare bărbat slăvit, cu numele Leontie. Venind porunca împăratului, a fost arătat de acel Leontie şi adus poporului în Mediolan, pentru că nici un loc nu putea ascunde pe acela întru care a binevoit Dumnezeu a-l pune ca pe o cetate în vârful muntelui şi ca pe o făclie în sfeşnic şi a-l face păstor oilor sale celor cuvântătoare.

Ambrozie cunoscând bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a supus poruncii împărăteşti şi dorinţei poporului. Însă n-a voit să se boteze de un episcop arian, ci de un episcop dreptcredincios, cu dinadinsul păzindu-se de credinţa cea rea ariană. Astfel, Ambrozie se botează la 30 noiembrie 374, iar la 7 decembrie, a aceluiași an, a fost hirotonit episcop, fiind de faţă însuşi împăratul, care a mulțumit lui Dumnezeu zicând: “Mulţumescu-ţi, Doamne, Atotputernice, Mântuitorul nostru, căci aceluia căruia eu i-am încredinţat trupurile, Tu i-ai încredinţat sufletele şi ai arătat că este dreaptă cunoştinţa mea pentru dânsul!”. Apoi, nu după multe zile, când dumnezeiescul Ambrozie vorbea cu împăratul cu îndrăzneală şi-l mustra pentru oarecare lucruri ce se făceau cu nedreptate în judecăţile cetăţii, împăratul a zis către dânsul: “Ştiu mai dinainte îndrăzneala ta în cuvinte şi pentru aceea nu numai că n-am oprit alegerea ta la episcopie, ci chiar am ajutat-o. Deci îndreptează greşelile noastre, precum învaţă dumnezeiasca lege şi tămăduieşte nedreptăţile sufletelor noastre”.

La începutul slujirii episcopale, Ambrozie a rugat pe papa Damas să-i trimită, spre ajutor, un bărbat de încredere, pe care l-ar fi ştiut el. Deci, i-a trimis papa pe un părinte şi asculta sfatul lui. După câţiva ani s-a dus la Roma, în patria sa, unde a aflat pe sora sa trăind, iar despre maica sa a aflat că aceasta murise. Zăbovind el în Roma, l-a rugat o femeie cinstită, care vieţuia de cea parte a râului Tibru, ca să săvârşească în casa ei dumnezeiasca Liturghie. Pentru acest lucru înştiinţându-se altă femeie, care era slăbănoagă, a poruncit să o ducă acolo. Deci, când s-a atins de marginea veşmintelor lui şi le-a sărutat, arhiereul lui Dumnezeu rugându-se, îndată s-a sculat sănătoasă; apoi a străbătut vestea de acea minune în toată Roma.

În acea vreme, după moartea împăratului Graţian, împărăţia Apusului a fost luată de către Valentinian II, împreună cu maica sa Iustina, soţia împăratului Valentinian cel mare, care, fiind ariană, ura pe Sfântul Ambrozie. La moartea episcopului de Sirmium s-a dus acolo Iustina, vrând să fie în scaunul acela un episcop de credinţa sa. Sfântul Ambrozie a mers acolo şi nebăgând de seamă mânia femeiască, voia să hirotonisească episcop pe un bărbat bine credincios, cu numele Anemie. Dar într-o zi, adunându-se toţi în biserică şi sfântul era în amvon, fiind de faţă şi împărăteasa, a trimis o femeie de credinţa ei cea rea, ca să apuce pe episcop de veşminte şi să-l scoată de la locul său, apoi să-l ducă către femei, ca să fie bătut de mâinile femeilor şi să-l izgonească din biserică. Apropiindu-se cu îndrăzneală de sfânt acea femeie fără de ruşine, vrând să săvârşească ceea ce-i poruncise, sfântul i-a zis: “Deşi nu sânt vrednic acestei dregătorii, însă ţie nu ţi se cuvine a ridica mâna asupra nici unuia dintre preoţi, ci a te teme de judecata lui Dumnezeu, ca să nu te ajungă vreun rău neaşteptat!”. Aceste cuvinte ale sfântului s-au împlinit în faptă asupra acelei femei îndrăzneţe; căci a doua zi, deodată a murit şi a îngropat-o pe dânsa însuşi sfântul, răsplătind răul cu bine.

Sfântul Ambrozie a fost un apărător înverşunat al învăţăturii ortodoxe a Bisericii, ferind-o de erezii, în special de cea a lui Arie. El este cel care a descoperit, în chip minunat, moaştele sfinţilor mucenici: Protasie, Ghervasie, Vitalie, Agricolae, Nazarie şi Chelsie. Se spune că un eretic, intrând în biserică, a văzut cum un înger îi şoptea la ureche Sfântului Ambrozie; de asemenea, un ucigaş, vrând să-l omoare cu sabia i s-a uscat mâna, dar sfântul, fiind fără de răutate, i-a vindecat-o; o altă istorie povestește că Sfântul Ambrozie a înviat un tânăr pe care, mai înainte, îl tămăduise de un duh necurat și că înainte de a muri, capul lui era înconjurat de foc, iar faţa îi era albă ca zăpada.

Ajungând la bătrâneţe, Sfântul Ambrozie a cunoscut mai înainte ziua sfârşitului său, zicându-le celor apropiaţi lui: “Numai până la Paşti voi fi cu voi!”, şi aşa a fost, căci şi-a dat duhul pe când se lumina de ziua Sfintelor Paşti la data de 4 aprilie 397.

Sfântul Ierarh Ambrozie este ocrotitorul stuparilor, a albinelor, a topitorilor de ceara, a animalelor domestice, a şcolarilor şi a studenţilor.

Părticele din moaștele Sfântului Ambrozie se găsesc, începând cu data de 6 decembrie 2004, în biserica Parohiei Apărătorii Patriei II din București, nepreţuitul dar fiind aşezat la 7 decembrie 2006, într-un baldachin, realizat prin contribuţia enorioşilor parohiei.